Cavalerul Ghinionist

Câmpul de luptă mirosea a câine ud și a părere de rău.

Sir Aldric „ghinionistul” d’Montfort își miji ochii prin fanta vizierei, armura lui scârțâind ca genunchii unui bătrân. Ploaia îi smulsese armura de pe umeri, strângându-se în locuri în care nu ar fi trebuit.

‘’Pe dinții lui Dumnezeu’’, se gândi el, ‘’de ce revoltele încep întotdeauna toamna pe ploaie?’’

De-a lungul câmpului năclăit de noroi, erau adunate oștile inamice - țărani rebeli în mare parte, înarmați cu coase, furci și ceea ce părea a fi o gâscă foarte furioasă legată de un băț. Liderul lor, o brută uriașă pe nume Harald, urla ceva despre justiție și taxe.

Aldric oftă. „I-am spus baronului  scăderea taxelor ar fi fost mai ieftină decât să ne angajeze.” Alături de el, scutierul său, Pip – un băiat slăbănog, cu instinctul de supraviețuire al unei veverițe cu comoții cerebrale – ajusta steagul deformat al lui Aldric. — Crezi că vor accepta predarea înainte să fim înjunghiați, domnule?

„Puțin probabil. Par supărați în legătură cu toată chestia cu „foame”.