Șir
About this ebook
Dar cine suntem noi în lumea asta? Care ne este rostul și prin ce anume se definește existența noastră? Care sunt oare păcatele de care ar trebui să ne căim? Și ce înseamnă ele mai exact?
Păcate sunt multe. Doar că de cele mai multe ori nu le vedem, nu le distingem, ori refuzăm să le acceptăm a fi păcate.
Greșeala noastră cea mai mare este a vedea și a nu vrea să facem ceea ce e drept și corect și bun înaintea Celui de Sus; iar El le ține pe toate, căci pe toate le-a făcut; cum la fel și pe noi ne-a creat – asta înseamnă că noi îi aparținem!
Noi nu suntem doar o întâmplare, iar ceea ce e menit să se întâmple, se întâmplă mereu, fără să ne întrebe, fără să țină cont de impresiile noastre, ori de viziunea pe care noi am putea să o avem cu privire la viața asta, ce-și are și ea atât de multe căi înspre mai departe.
Și totuși, cumva noi avem putere decizională asupra a ceea ce ni se întâmplă(ca fapt lăuntric), doar că nu în fel deschis spre a vedea asta, ci într-o manieră prin care nu conștientizăm testul a fi test, ori examenul vieții a fi lucrare de control a întregii noastre existențe.
De fiecare dată când facem ceva, când interacționăm cu o dilemă, ori când luăm o decizie, indiferent de cât de insignificantă ar fi acea chestiune, trebuie să deschidem ochii minții și pe cei ai inimii, ca să decidem lucid și bine, în fel curat, ca nu cumva decizia noastră să-i afecteze pe alții, ori chiar pe noi înșine.
Este mai ușor a judeca înainte, decât a regreta după. Și nu mă refer la a-i judeca pe alții, ci la a analiza faptele; că exact felul în care noi îi judecăm pe ceilalți, este și felul în care urmează să fim judecați.
Păcate sunt multe, iar indiferent de cât de multe am șterge din ființa noastră, mereu va rămâne unul – care mai demult era chiar cel mai mare păcat al nostru, făcut în Rai – păcatul strămoșesc. Câți dintre noi îl mai știm oare? Ori mai bine zis, câți dintre noi mai căutăm cale de întoarcere înspre acolo și cam câți ne predăm temnițelor adânci de infern?
Este greu de conștientizat. Nu doar greu, e și dureros.
Dar e singura cale!
Să ne iubim unii pe alții ne-a fost porunca. Am primit și exemple despre cum se face. Câți dintre noi putem să iubim fărâme? Și cam câți dintre noi am putea să o facem chiar un pic mai mult de-atât?
Dar cum se face să iubim? Și ce însemnă starea asta?
Poate că iubirea-i un gest, ori o faptă... ori pur și simplu un antidot al altor sentimente bolnave.
Ne-am învrăjbit și uităm că timpul nostru este puțin.
Nici eu nu mai pricep ce vrem, ce vor, ce se vrea... și cred că mulți dintre noi simțim asta.
Este o luptă pentru a avea – doar că nimic din ce am lua, nu ne-ar face fericiți în fel etern și lin, ca semn de odihnă ușoară; de parcă mai toate câte vrem, nu fac nimic altceva decât să ne îngreuneze existența.
Spunem minciuni, care mai apoi ne fac rău tot nouă; că ori devenim acaparați de stresul de a nu fi prinși, ori ne dăm de gol, pierzând astfel încrederea altora, iar deodată cu ea și respectul lor se diminuează... și dorința de a ne vrea aproape... ba chiar și dragostea...
Totuși, minciuna este un păcat destul de banal în ziua de azi. A nu avea dragoste este un păcat mare! Căci prin dragoste deschidem câmpuri spre înțelepciunea de a nu mai vrea să facem păcate.
Dragostea este o stare de blândețe care vrea binele la modul general, mai presus de lucruri pentru ea însăși. Dragostea nu caută averi pe pământ și nici în altă parte; chiar dacă ea acaparează toate cu câte ia tangență, fără să-și dea seama că face asta.
Invidia – cu ce ne ajută ea pe noi, de moment ce ea nu știe să construiască, ci mai mult risipește cetăți ce-ar putea crește în inimi și-n Ceruri?
A fura – ne depărtează și ne izolează de ceilalți.
Spre dezamăgirea noastră, a tuturor, lista cu păcate “banale” este atât de mare, iar ele nu sunt decât pui ce se nasc din alte stări, născute și ele din instincte primare, animalice... doar că noi nu suntem animale, iar casa noastră nu este aici, ci acolo, sus – în veci de veci.
Cel mai trist fapt este să refuzăm să conștientizăm că din păcatele astea banale se pot naște demoni, monștri, balauri... iar nouă ne-ar fi fost îngăduit să trăim chiar și printre îngeri.
Noi suntem toți același lut – duhul din noi ar conta!
Ratings and reviews
About the author
Cel mai eficient mod de a descrie o persoană este să o faci prin prisma faptelor sale. Eu îndrăznesc să spun că am deprins îndeletnicirea de a scrie cuvinte frumos aranjate pe pagini, dar nu cred că asta îmi conferă vreun statut anume, ori vreo impresie socială cum că eu aș reprezenta ceva altfel față de restul; oricine poate să scrie, oricine poate să învețe lucruri, însă nu oricine poată să caute mereu o cale spre a fi un om mai bun, pe plan spiritual, nu în sensul de a fi mai bun la ceva anume, ci doar mai bun - lăuntric; tocmai din acest motiv eu nu țin cont de statutul social atunci când adresez respectul meu cuiva, ci de lumina din ochi, de gesturi, de intenții, poate că de înțelepciunea pe care o propagă prin simplu fapt de a exista. A spune că ești scriitor, nu este o meserie, ci o pasiune; exact asta reprezintă scrisul pentru mine: o formă de a evada din monotonia cotidiană, spre alte lumi, umplute de frumos. Iar aici, nu aș vrea să pară că eu caut să evadez pentru că nu-mi place viața pe care o trăiesc; eu o ador! Eu apreciez și iubesc din plin lumea în care trăim, florile, natura, tot ceea ce înseamnă viață, peisajele, munții, cerul... toate astea se ating de lăuntricul meu ca părți săgetate direct din Rai, cu săgeți ce nasc minuni.
Cred că mai presus de toate lucrurile cu care iau tangență, mie îmi plac oamenii buni și faptele frumoase.
În poezii eu mă inspir atât din poveștile pe care le scriu, cât și din întâmplările cu care iau contact. În general, eu tind să culeg mult din toate câte întâlnesc în cale, de la oamenii de care mă leg, din locurile prin care merg. A scrie, pentru mine a devenit ceva aproape vital, dar nu mai presus ca setea de a iubi ceea ce ne caracterizează pe noi ca oameni – adică nu mai presus de suflet; iar noi toți știm ce anume ține de suflet și care îi sunt nevoile: el are în special trebuință de emoții curate, ce curg din setea de a dobândi deplinătate în concordanță cu Adevărul Absolut, dictat de Divinitate.
Eu m-am născut în județul Arad, dar am copilărit în comuna Cristești, din județul Botoșani. Mama mea a fost cea care m-a introdus în arta poeziei; țin minte că ei îi plăcea mult să compună, când eram eu copil. Când mi-a explicat pentru prima dată că de fapt poezia nu e rimă, ci o stare de spirit și metaforă, a fost momentul care mi-a acaparat atenția, de nu i-am mai dat drumul, ci am început să tot caut să leg cuvinte, pe care să le transpun mai apoi pe foi, ca parte din emoțiile mele.
În prezent, eu locuiesc în Botoșani, orașul care mă leagă cel mai mult de lucrurile materiale, de parcă dealurile și pădurile dimprejur, îmi sunt cea mai mare avere. Aici este acasă pentru mine!
